Intelesuri dadaiste

     Limbajul ne poarta inspre idei, care sunt straine de noi, tocmai pentru ca orice cuvant detine in mod latent o lume intreaga, imposibil de intrezarit, insa foarte la indemana de circumscris, fapt ce descurajeaza exegeza insa stimuleaza plasmuirea. Urmand linia discursului dadaist, orice inlantuire aleatorie de cuvinte constituie sintagme nu doar valide, ci chiar poetice. Daca nu ar conta trivialele, insa atat de necesarele, conventii si formalitati conceptuale, prin care reusim sa ne pastram in cadrul unui sistem inteligibil si functional; dadaismul nu ar fi prea departe de adevar, problema este ca suntem nevoiti sa ne talmacim tot timpul propriile noastre conceptualizari, pentru a nu ne pierde in deriva non-sensului, si ratam pe aceasta cale scanteia armoniei. Conceptele sunt propriile noastre plasmuiri si indiferent de cum le-am orandui; oricand si orice amalgam antinomic poate reprezenta un inteles inchegat.
     Prin juxtapunerea unuor intelesuri trunchiate si disparate obtinem alcatuiri inteligibile; depinde doar de noi sa le conferim savoarea de poezie, pe care oricum, la fiecare pas cuvintele ne-o soptesc. Ca urmare a acestui fapt, omul este situat in orizontul poeziei, prin intermediul careia in loc sa se dezvaluie, mai degraba se instraineaza, iar atunci cand intelege, de fapt cade de acord asupra unei singure perspective. Ne ramane doar sa culegem intelesuri poetice din mozaicul dadaist, risipindu-se pe masura ce le-am prins.

Rataciri nestingherite

     Poti sa ma vezi un ratacit pentru ca haladuiesc in bataia ploii, sau ma poti considera un ratacit vazandu-ma ca fac asta, dar nu vei sti daca prin opinia ta nu cumva ratacesti.

     Tu m-ai considera un ratacit pentru ca n-ai cunoaste de ce resort ar tine ratacirea mea si ai incepe sa faci judecati ce ratacesc fara tinte.

     M-ai considera un ratacit daca mi-as lua libertatea de a rataci dar atunci si tu ai rataci pentru ca ti-ai lua libertatea de opinie, fapt din care rezida o antinomie care ne convine, căci amandoi vom putea rataci pe cai diferite fara sa se bata cap in cap. Atunci tu poate ai vrea sa-mi persiflezi ratacirile dar iti aduci aminte ca si tu ratacesti.

     Pot sa ratacesc fara sa-ti dau libertatea de a avea vreun amestec, dar vei putea sa-mi etichetezi ratacirile, iar eu nu voi putea avea niciun amestec in deliberarile tale, dar amandoi ratacim exaltati de ideea asta.

     Pot sa ratacesc cu gandul sau cu fapta atata timp cat nu-ti stingheresc tie ratacirile si asta ne plaseaza in albia discutiilor teoretice cu privire la disjunctia dintre discursul democratic si cel totalitar. 

     [Diferenta dintre un discurs democratic si unul totalitar este ca primul permite critica, reactiunea si este deschis adnotarilor, schimbarilor sau permutarilor inter-disciplinare, uneori ajungand la o permisivitate ce permite afirmarea unui discurs antagonic, subminandu-si propria existenta. (Discursul fascist a obtinut guvernarea pe calea sufragiilor, adica uzitand de un apanaj al discursului democratic). Pe cand discursul totalitar este in mod ferm refractar diferentelor, si erijeaza intr-o cunoastere exhaustiva si veridica, prin care se pretinde  a fi singurul discurs veridic, ingrosand matca erorilor prin obstinatia cu care-si afirma titulatura. Democratia e gata sa se suprime in numele unei rataciri, pe cand totalitarismul rataceste suprimand ratacirile.]

Hotarul fantasmagoric al adevarului

   Deslusesc un susur perpetuu de venin in linistea patriarhala care se aseaza greoi, producand circumvolutiuni odioase lucrurilor din camera. Nu-mi ofera tihna sau siguranta ci ma izbeste ca un calau neindurator, ma apasa nemilos cu izul tenebros pe care-l revarsa impetuos ca un adevar ce zdruncina obiectii si disjunctii; ma sufoca, ma invaluie si-mi preseaza drastic pieptul incat imi simt inima ca abia pulseaza de parca ar fi inchistata intr-o cusca zabrelita, impingand-o la un surghiun in stare de contractie. Si o schingiuieste cand un sunet se aude spart in linistea monahala. O face sa plesneasca. Acum nu mai bate ci trepideaza infundat. Se zvarcoleste morbid cum o fac animalele sub palpairile de viata din ce in ce mai rarefiate care se scurg prin gatlejul retezat. 

     Imi pare a fi o conjuratie cosmopolita impotriva mea, la care s-au raliat perfid atat oameni cat si zei, atat ingeri cat si demoni, s-au aciuit in somn prefacut sau sfere corpusculare din care radiaza ritos doar tacerea prin care sunt persiflat sau imi este bagatelizata puterea de reactie. Si pe drept cuvant pentru ca imi refugiez timorat atentia in siruri nesfarsite de litere. Sute de carti au devenit solemne si credibile in linistea de neant, autorii de peste veacuri si-au trensifgurat palavrageala in adevaruri rastite; iar fata de amiezile in care abia isi sopteau memoriile, acum, in linistea crancena imi zbiara povete, imi arunca mreje captivante de adevaruri, imi incumba acorduri; fapt din care imi dau seama ca pentru a auzi adevaruri e necesara tacerea, trebuie abolit vacarmul vociferarilor, lasand sa se pronunte doar o voce care sa-si insufle adevarul circumstantial, sa-si traiasca gloria de ocazie, sa influenteze, sa incite, sa exalte firi patetice dupa care sa se stinga sub sclipirea orbitoare a altui adevar. Nu asta ne invata de fapt istoria? Nu e evident ca un adevar se stinge sub dusul rece al altui adevar si tot asa la infinit? Nu s-a crezut in Ptolemeu atat de mult incat orice sugestie care contravenea acestuia era considerata fronda ce trebuia purificata pe rugul incins al inchizitiei iar pe urma sa se creada peremptoriu in adevarul lui Copernic? Nu se gliseaza pe fondul filozofiei-intelepciunii(mai exact puterii de discernere a ideilor plenare de cele slute,abjecte,maculate) intre sens si absurd, intre determinat si arbitrar, intre cognoscibil si intangibil?

     Principial sunt toate adevaruri care insa isi poarta magia doar in momentele de acalmie, atunci cand altcineva nu tulbura incremenirea (sau nu poate). Nu exista decat adevar personal sau care faciliteaza un manunchi de indiviz, in rest exista pe taramul oiectivitatii doar idei antagoniste care ne dau amagirea ca sunt angajate intr-o dialectica ce prefigureaza concilierea sau exista cel mult idei-adevar vremelnice, pana se gaseste cineva sa sparga linistea, racnind cu pretentii de obiectivitate alte idei, alte surse de deceptii. Ce adevar mai puternic decat apa este pentru cineva aflat in desert? Adevarurile sunt toate adevaruri insa spuse succesiv, pe fondul linistii. E ca atunci cand intr-o situatie de raspantie nu se poate lua nici o decizie atata timp cat toti ofera solutii(adevaruri eficiente), pana cand cineva tenace racneste o solutie care prinde reverberatii multidirectionale, si nu are importanta daca e cea mai veritabila, cea mai eficienta, ci importanta ei consta in puterea mobilizatoare si in faptul ca s-a asezat tributar deasupra celorlalte, instaurand linistea (acordul).

       Pe fondul tacerii izvodesc reflectiile, pentru ca astfel se aud deslusit capatand probitate si ideile devin invederate, iluziile prind contur, punctiformul ia proportii, plasmuirea are pretentii de realitate generandu-se o forfota arborescenta cu increngaturi care exced limitele camerei si constiintei mele.

     Toate acestea potolindu-se doar odata cu clipirea zorilor care deturneaza conjuratia iar rasetele inceteaza, tapajul pridideste, zeii isi vin in fire, involburarea se plafoneaza, elanul se domoleste, ritmul cardiac se dezgheata, zabrelele se sfarma, eu adorm. Las alte inimi febrile sa se sufoce sub tentaculele casante ale adevarului.

Zmeu neghiob

Zmeu neghiob al tineretii,

Fluturi stramb si impleticit

Pe azurul tulburat de vifor,

Riscand sa te pravalesti vertiginos

Pe caldaramul rece si distant.

Impovarat de veleitati si aspiratii,

Ca un pocnet spart se aude strigatul tau crunt

Cand napsta vietii iti apasa cu asprime sufletul marunt.

Fara orizont si fara curcubeu

Te lasi purtat de intunecatele talazuri,

Scapat din frau si din simtire, 

Inspre propria ta pieire.