Intelesuri dadaiste

     Limbajul ne poarta inspre idei, care sunt straine de noi, tocmai pentru ca orice cuvant detine in mod latent o lume intreaga, imposibil de intrezarit, insa foarte la indemana de circumscris, fapt ce descurajeaza exegeza insa stimuleaza plasmuirea. Urmand linia discursului dadaist, orice inlantuire aleatorie de cuvinte constituie sintagme nu doar valide, ci chiar poetice. Daca nu ar conta trivialele, insa atat de necesarele, conventii si formalitati conceptuale, prin care reusim sa ne pastram in cadrul unui sistem inteligibil si functional; dadaismul nu ar fi prea departe de adevar, problema este ca suntem nevoiti sa ne talmacim tot timpul propriile noastre conceptualizari, pentru a nu ne pierde in deriva non-sensului, si ratam pe aceasta cale scanteia armoniei. Conceptele sunt propriile noastre plasmuiri si indiferent de cum le-am orandui; oricand si orice amalgam antinomic poate reprezenta un inteles inchegat.
     Prin juxtapunerea unuor intelesuri trunchiate si disparate obtinem alcatuiri inteligibile; depinde doar de noi sa le conferim savoarea de poezie, pe care oricum, la fiecare pas cuvintele ne-o soptesc. Ca urmare a acestui fapt, omul este situat in orizontul poeziei, prin intermediul careia in loc sa se dezvaluie, mai degraba se instraineaza, iar atunci cand intelege, de fapt cade de acord asupra unei singure perspective. Ne ramane doar sa culegem intelesuri poetice din mozaicul dadaist, risipindu-se pe masura ce le-am prins.